Pete şi alţi picuri eretici de culoare

FREDERICK D. BUNSEN 1992

(copyright Frederick Bunsen, all rights reserved)

 

Configurarea imagistică a plasticienilor şi cea a copiilor se deosebesc principial una de cealaltă: în timp ce copiii descoperă pentru sine o mulţime de momente ludice şi experimentale şi pe calea autocunoaşterii lucrează mai degrabă instinctiv, plasticienii au parte şi recunosc într-un mod reflexiv diferenţieri multiple în cadrul procesului artistic. Punctele lor de plecare în expunerea filozofică corespund prelungirii mediilor imagistice- fiind un fel de descriere a drumului care duce la înfăptuirea artei lor.

Dezvoltarea în arta contemporană a procedeelor de lucru haotice (adică nefiind ante-programate) şi a mediilor imagistice rezultante se transformă într-o ordine complexă (entropică, fractală) a imaginii. Este uşor de înţeles, că astfel de imagini dau naştere unui proces complex de vizualizare. Fiecare diferenţă a componentelor imaginii observată de privitor în parte face o operă de artă modernă atrăgătoare şi de aceea interesantă (utilă); de exemplu orice dreaptă se diferenţiază de toate ne-dreptele (cum ar fi o linie curbă sau o linie frântă) şi provoacă o căutare de contraste picturale spre un anumit punct de pornire cum ar fi cel al unei drepte[1].

Fiecare diferenţiere constatată în artă defineşte un „între” nesesizabil[2], şi în fiecare sferă a „între”-ului se realizează pentru privitor evenimente vizuale ca adâncimea, transcendenţa, spaţiu şi realitatea. În procesul de receptare diferenţiat al privitului artistul/privitorul devine prin tablou sieşi conştient vizavi de orice operă de artă.

Sisteme complexe cum sunt cele ale artei nu pot fi simbolizate prin proiecţia respectiv aşteptarea unei estetici legate de teoria artei. Însă maniera iraţională a unui sistem oferă exact mediul pentru un proces de diferenţiere al înţelegerii fenomenului artistic ancorat în observare. Prin renunţarea la un şablon de apre-ciere a artei privitorul este, tocmai de aceea silit să privească într-un mod existenţial (vezi cum ar fi action painting sau pictura informală).

În demersul pictural este vorba de transformarea unor senzaţii şi stări interioare în spontaneitatea unui joc creativ. Spiritul vremii deocamdată distanţat de o ordine prestabilită a sublimului estetic se autoexprimă în procedeul entropic de lucru. Raportul dintre mediile imagistice formate ulterior pare a fi haotic în shimb

nu şi sensul lor de tablou!

Fără îndoială că o automatică procesuală a senzaţiilor aparţine în societatea modernă acelui loc, unde se dezvoltă un program rigid de viaţă (vezi în context social: poziţiile influente ale politicii, economiei, presei, pedagogiei) şi unde existenţialul trăirilor personale ca şi moment creativ este sacrificat deja înainte în folosul intereselor economice. Acesta nu poate fi niciodată adevăratul sens şi rost al unei arte umanizatoare şi astfel libere.

Dintr-un punct de vedere al experinţelor de viaţă şi artistice înclin spre a caracteriza viaţa şi arta ca pe o unitate şi a spune, că demersurilor artistice le stau la bază stări interioare, şi, că forma mea de abstractizare artistică este o „nemijlocită” transformare de senzaţii.

Mimica este expresia pură prin intermediul corpului. O pictură informală trăieşte graţie propriei expresii din mijloacele universului coloristic şi cel al forme-lor. Ea s-a şi desăvârşit, deoarece s-a format respectiv trebuie să se formeze- din acţiune, în nici un caz pentru că ar fi concepută. Pe de altă parte procesele raţionale de gândire creează o depărtare faţă de procesul artistic inactiv- adică faţă de demersul artistic în desăvârşirea lui ulterioară; ajutând astfel la înţelegerea proce-sului artistic a posteriori din distanţarea câştigată. În jocul negândit mijloacele (expresiei) artistice (de exemplu culoarea, creioanele) sunt diferenţiat modelate într-o expresie simbolică. În schimb ce a fost contemplat ideatic se fixează de la distanţă ca un proces artistic deja petrecut în căutarea noţiunii.

Prin faptul că eu gândesc, recunosc, că exist. Prin procese raţionale de gândire va putea fi reflectat orizontul atins până acum al formării identităţii. Această identitate care rezidă în noţiunea sunt este contopirea tuturor orizonturilor atinse în interiorul meu; respectiv a ultimei trepte atinse a acestei contopiri de orizonturi. O ontologie a artei pendulând între viaţă şi artă semnalează propria autenticitate în opera de artă şi prin urmare poate deveni un indiciu pentru propria-i confirmare. Rostul unei ontologii a artei exprimă deci pentru mine faptul, că povestea individuală a existenţei artistului (viaţa/identitate) formează o premisă pentru vivacitatea artei lui.

În timpul studiului distingeam între o fiinţă a devenirii în cadrul demersului artistic şi o lume obiectuală de reprodus formulată din cugetări. Eram- în cel mai rău caz capabil, să reproduc bine un obiect al (unei) râvnei (mele); dar concomitent în procesul de execuţie aversiunea m-a dat de gol: de îndată am observat, că eram în stare să livrez iluzii (minciuni) printr-un pur meşteşug separat de orice proces artistic. Procesul artistic propriu-zis ar hotărî în cele din urmă, dacă şi când arta a fost pentru mine autentică respectiv nonconformă aşteptărilor (în sensul unei selffulfilling prophecy). Împlinirea unei astfel de arte se finalizează prin procese artistice şi are de a face în această privinţă nemijlocit cu experienţe- limită.

Experienţele- limită îmi servesc o cunoaştere existenţială într-o interacţiune între sine şi viaţă, tocmai pentru că trec neaşteptat de limitele până aici familiarului şi posibilului. Este decisiv, dacă artistul se expune- indiferent precum şi tulburat unor astfel de momente; asta însemnând o deschidere a lui faţă de aceste întâmplărişoc până la transpunerea acestora în demersul artistic. O experienţă- limită (de exemplu moartea, un accident, experienţa iubirii, deziluziile) îmi servesc o cunoaştere existenţială alături de brusca descoperire a corelaţiei între două evenimente şe totodată motivaţia necesară existenţei de a exprima artistic această experienţă necondiţiona sub o altă formă; de exemplu pictând, desenând, iubind, strigând, plângând etc.

Arta nu substituie viaţa, ci o prezumă. Ontologicul artei se reflectă mai întâi în expresia procesului artistic şi în final în desăvârşirea acestuia în operă de artă. Prin recunoaşterea (receptarea) propriilor demersuri artistice respectiv în opera de artă se exprimă oglindind propria (a mea!) poveste a fiinţei, a identităţii şi totodată se lărgeşte orizontul anterior al constituiri identităţii.

Libertatea unor astfel de impulsuri vitale nu poate avea la bază o formă ideatică mijlocită. Asemenea impulsuri vitale devin vizibile prin iminenţa spontaneităţii în cadrul demersului artistic şi după aceea în opera de artă încheiată; adică transferarea nemijlocit- trăitului într-o formă artistică este automată şi fluentă precum vorbirea, care se formează uşor, când cade din sfera emoţionalului (frică, ură, grijă ş.a.m.d).

Dacă arta abstractă îşi trădează în primul rând din conceperea formei şi compunerea imaginii originea în menajul spiritual şi emoţional al artistului, atunci vorbesc de un aşa-numit meta-expresionism- o noţiune care prin structura unei ontologii a cunoaşterii mele îmi vine cea mai la îndemână în cadrul creativităţii. Viaţa şi expresia vieţii devin în acelaşi timp formă- şi expresie artistică: unde emoţiile şi senzaţiile ajung să se autoexprime în şi printr-o formă artistică, expresia formei este pentru mine ca atare de o importanţă secundară; emoţionalul şi vivacitatea primând. Spre exemplu din profunzimea dinlăuntru omului se exprimă o profunzime; căutaţi pentru aceasta o formă concretă în artă. Forma artistică prin care profunzimea ajunge la o expresie posedă spaţiu, însă nu urmăreşte în sine o reprezentare în spaţiu (vezi ilustraţiile color 1-20).

Noţiunea provenită din istoria artei de expresionism abstract exprimă, că pe baza unei expresii nemijlocite a formei grafice viaţa în general este experimentabilă neţinând cont de privitor, tocmai datorită modalităţii ei de exprimare expresiv- alienată şi/sau spontană. Viaţa nu se zugrăveşte nici aici, ci de dragul cunoaşterii este delimitativ abstractizată de artist. Lumea obiectuală de obicei căutată de privitor este înstrăinată, transformată şi în cele din urmă reordonată, astfel devenind din nou evident în acest fel de artă spiritualul „ascuns”. Printr-o transformare a universului imaginii orientat spre obiect a devenit real spiritualul din arta lui Wassily Kandinski.

Expresionismul abstract şi-a trăit punctul de plecare în reprezentarea alienată de culoare şi formă a unei lumi obiectuale. Meta-expresionismul este forma de artă apărută prin intermediul propriei expresii din acţiune. Acolo unde Kandinski  pornind de la o înstrăinare abstractă şi o reducţie a lumii înconjurătoare orientată-spre-obiect a exprimat spiritualul ca viaţă, în meta-expresionism dinamica vieţii devine ea înseşi o expresie proprie în demersul artistic liber impus. Viaţa- într-un unison conciliant cu agitaţia şi relaxarea, inspiraţia şi expiraţia este condusă şi într-acolo în a se auto-exprima.

Motivul de pornire pentru o artă prezentă nu este oferit nici de o lume obiectivizată nici de una orientată spre grandiozitate; acesta îl oferă mai degrabă viaţa cotidiană, care îşi găseşte singură expresia directă în universul culorii şi al formei mediilor imagistice. Simţirea artistului îl îndeamnă la o expresie a fiinţei proprii ca misiune/devoţiune aşa cum iubirea îl îndeamnă pe om la o expresie a eului ca misiune/devoţiune, ceea ce este o concretizare- în sensul fundamentalului eului iubitor. Arta face vizibile toate aceste momente. În observarea receptării ei- în această postură- se poate afla, că- şi cum această artă transmite noul- legătura cu artistul şi creaţia sa devine realitate vie- comunicare deschisă şi liberă.