Observaţii                    

HELGE JOACHIM BATHELT 1992 

 

După habitudine şi ambient Bunsen arată o serie de fotografii de parcă ar fi vorba de o ilustraţie a romanului lui Umberto Eco „În Numele Trandafirului”. Secvenţa se încheie cu dispariţia artistului. Lumina, globul pământesc şi lucrările rămân. Prin absenţa sa plasticianul eliberează spaţiul în vederea unei asimilări prin intermediul privitorului. Inventivitatea artistului, opera şi aprecierea acesteia prin terţi stau autonom laolaltă. Lumina şi globul pământesc reprezintă o cale diferită de acces. Eliberarea lucrării către privitor Bunsen nu o realizează întotdeauna cu aceeiaşi consecvenţă. Când îşi intitulează o lucrare „Visul lui Drewermann” 

orice contemporan va putea să-şi imagineze pe teologul, congregaţia, controvers şi posibil semne ale situaţiei istorice. O lumină- a spaţiului- din străfunduri interpretabilă escatologic, volume de culoare amintind de arhitectură (o catedrală?), o liniatură bătăioasă, o verticală neîndestulătoare, dogmatică: semnături pentru o analiză: dincolo de o univocitate şi echidistanţă naivă. Ceea ce ştiinţa nu poate realiza, şi anume o considerare a tuturor condiţiilor marginale astfel încât întregul unui lucru devine vizibil; tocmai acest lucru îl realizează arta. Mijloace de care Bunsen se foloseşte în acest scop sunt de formulat în câteva puncte:

·          prin straturi care se suprapun el atinge un însemnat efect de perspectivă

·          printr-o liniatură geometrică precum şi liber emoţionantă se mediază o psiho-(pato)-logie comportamentală

·          sigle caligrafice explică un subiectivism ontic

·          culorile în cele din urmă localizează totalitatea experienţei în timp şi în sentimente

În rezultat acestea întrec orice limbaj. Astfel, de exemplu legat de tema „Reîntoarcerea Îngerilor?” (Herbert Vorgrimler, Kevelaer 1991) s-ar putea scrie multe lucruri inteligente şi excelent cercetate. Totuşi nu poate întrece lucrarea lui Bunsen „Urmele dialogului” din 1990. Încă o dată şi aici lucrul în sine este făcut vizibil după substanţa acestuia.

Este evident, că procedeul artistic nu este apt doar de interpelări teologice. Într-o revistă editată la sfârşitul anilor optzeci Bunsen s-a ocupat de Kurfürstendamm din Berlin. Jocul liniilor lui nu urmăreşte o arhitectonică concretă. Bunsen realizează mai curând ideea de ansamblu citadin şi anume ca o analiză disciplinat configurativă prin includerea atmosferei, vieţii, istoriei, oamenilor, momentelor personale şi extra-personale, astfel că din nou este o situaţie în complexitatea ei, care

este reprezentată aici. Acest procedeu poate fi comparat cu pretenţii avute de Cubismul Analitic în înţelegerea obiectelor. O astfel de complexitate este mereu atinsă în „Expresionismul Abstract”  a lui Bunsen.

Un film congenial despre maniera de lucru a artistului realizat de Academia Berlineză de Film arată, că Bunsen chiar pictând un nud intră într-un proces al comentării vaste, care transcendea simpla obiectivitate. În acest fel fiecare reprezentare primeşte o aură deosebită de vitalitate, care

evidenţiază lucrarea terminată.

Astfel ajungem la un criteriu decisiv pentru calitatea lui Bunsen. Acest criteriu se află justificat în orizontul intelectual şi emoţional al artistului. Intelectul călăuzeşte intuiţia. La o privire atentă a tablourilor lui Bunsen nu simţi un frâu liber dat pasiunilor nestăpânite. Lucrările sunt în primul rând gândite fundat înainte, concentrate precis asupra esenţei şi realizate fidel ideilor. Această artă depăşeşte orice univers închis de gândire şi limbaj într-o totalitate în interiorul căreia ceea ce cunoaştem din cotidian nu este decât un subsistem plin de insuficienţe.

Fiind un „clasic abstract” Bunsen păstrează tabloului posibilităţi de acces narative. Tocmai aceste „ajutoare” conduc ele însele în afara momentului mimetic şi măresc şi extind perspectiva publicului privitor. Devine clar faptul, că nu este vorba de imaginaţie ci de realitate în lumina posibilităţilor ei. Tablourile lui Bunsen sunt prevăzute unei descoperiri totale.