Observaţii
HELGE JOACHIM
BATHELT 1992
După habitudine şi ambient Bunsen arată o serie de
fotografii de parcă ar fi vorba de o ilustraţie a romanului lui
Umberto Eco „În Numele Trandafirului”. Secvenţa se încheie cu
dispariţia artistului. Lumina, globul pământesc şi
lucrările rămân. Prin absenţa sa plasticianul eliberează
spaţiul în vederea unei asimilări prin intermediul privitorului.
Inventivitatea artistului, opera şi aprecierea acesteia prin terţi stau
autonom laolaltă. Lumina şi globul pământesc reprezintă o
cale diferită de acces. Eliberarea lucrării către privitor
Bunsen nu o realizează întotdeauna cu aceeiaşi consecvenţă.
Când îşi intitulează o lucrare „Visul lui Drewermann”
orice contemporan va putea să-şi imagineze pe teologul, congregaţia, controvers şi posibil semne ale situaţiei istorice. O lumină- a spaţiului- din străfunduri interpretabilă escatologic, volume de culoare amintind de arhitectură (o catedrală?), o liniatură bătăioasă, o verticală neîndestulătoare, dogmatică: semnături pentru o analiză: dincolo de o univocitate şi echidistanţă naivă. Ceea ce ştiinţa nu poate realiza, şi anume o considerare a tuturor condiţiilor marginale astfel încât întregul unui lucru devine vizibil; tocmai acest lucru îl realizează arta. Mijloace de care Bunsen se foloseşte în acest scop sunt de formulat în câteva puncte:
·
prin
straturi care se suprapun el atinge un însemnat efect de perspectivă
·
printr-o
liniatură geometrică precum şi liber emoţionantă se
mediază o psiho-(pato)-logie comportamentală
·
sigle caligrafice
explică un subiectivism ontic
·
culorile în
cele din urmă localizează totalitatea experienţei în timp
şi în sentimente
În rezultat acestea întrec orice limbaj. Astfel, de exemplu legat de tema
„Reîntoarcerea Îngerilor?” (Herbert Vorgrimler, Kevelaer 1991) s-ar putea scrie
multe lucruri inteligente şi excelent cercetate. Totuşi nu poate
întrece lucrarea lui Bunsen „Urmele dialogului” din 1990. Încă o dată
şi aici lucrul în sine este făcut vizibil după substanţa
acestuia.
Este evident, că procedeul artistic nu este apt doar de
interpelări teologice. Într-o revistă editată la sfârşitul
anilor optzeci Bunsen s-a ocupat de Kurfürstendamm din Berlin. Jocul liniilor
lui nu urmăreşte o arhitectonică concretă. Bunsen
realizează mai curând ideea de ansamblu citadin şi anume ca o
analiză disciplinat configurativă prin includerea atmosferei,
vieţii, istoriei, oamenilor, momentelor personale şi extra-personale,
astfel că din nou este o situaţie în complexitatea ei, care
este reprezentată aici. Acest procedeu poate fi comparat cu
pretenţii avute de Cubismul Analitic în înţelegerea obiectelor. O
astfel de complexitate este mereu atinsă în „Expresionismul Abstract” a lui Bunsen.
Un film congenial despre maniera de lucru a artistului realizat de Academia
Berlineză de Film arată, că Bunsen chiar pictând un nud
intră într-un proces al comentării vaste, care transcendea simpla
obiectivitate. În acest fel fiecare reprezentare primeşte o aură
deosebită de vitalitate, care
evidenţiază lucrarea terminată.
Astfel ajungem la un criteriu decisiv pentru calitatea lui Bunsen. Acest
criteriu se află justificat în orizontul intelectual şi
emoţional al artistului. Intelectul călăuzeşte
intuiţia. La o privire atentă a tablourilor lui Bunsen nu simţi
un frâu liber dat pasiunilor nestăpânite. Lucrările sunt în primul
rând gândite fundat înainte, concentrate precis asupra esenţei şi
realizate fidel ideilor. Această artă depăşeşte orice
univers închis de gândire şi limbaj într-o totalitate în interiorul
căreia ceea ce cunoaştem din cotidian nu este decât un subsistem plin
de insuficienţe.
Fiind un „clasic abstract” Bunsen păstrează tabloului posibilităţi de acces narative. Tocmai aceste „ajutoare” conduc ele însele în afara momentului mimetic şi măresc şi extind perspectiva publicului privitor. Devine clar faptul, că nu este vorba de imaginaţie ci de realitate în lumina posibilităţilor ei. Tablourile lui Bunsen sunt prevăzute unei descoperiri totale.